25 mar 2004,
joi
Cât de întortocheată e viaţa asta! Pe 18 noiembrie scriam cum de îmi luam rămas bun de la clădiri, de la ceea ce era în jurul meu întrucât plecam din Bucureşti, însă presentimentul era mai puternic decât ceea ce conştientizăm. De ce? S-a dovedit că într-adevăr încheiam un alt capitol al vieţii mele şi nu doar un episod cum gândisem pe 15 noiembrie.
Viaţa s-a întors pe un alt drum. Am gustat din nou din siropul pelinului ce nu mai seacă odată. Acest pahar, revine atât de des în viaţa mea, în viaţa noastră. Am iubit atât de mult încât atunci când mi s-a spus că s-a terminat totul am simţit că mi-a murit sufletul.
Nu mai simţisem niciodată acest lucru. Ca şi cum ar fi avut loc o implozie. Restaurarea pare a dura o veşnicie însă implozia s-a produs în câteva miimi de secundă.
Au trecut aproape cinci luni de când cel pe care mi l-aş fi dorit de a-mi fi iubit, sotz, tată al copiiilor mi-a ucis sufletul, am cunoscut oameni deosebiţi, am avut familia şi prietenii alături însă acea prabuşire a sistemului e departe de a se fi restaurat.
Şi cum citeam într-un roman, există atâta adevăr în ceea ce spunea personajul acelui roman. Am să-l citez şi eu aici.
“Este oribil felul cum se despart doi oameni care s-au iubit. Două rude îndepărtate, doi prieteni, două cunoştinţe vagi se pot revedea oricând, dar între doi îndrăgostiţi totul s-a terminat. Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut o mie de planuri, şi de-odată totul trebuie să-ţi devie egal. Atâtea emoţii împărtăşite trebuie acum să le acoperi, căci ele au avut o valoare numai pentru că au vibrat amândoi, şi, singuri, fiecare s-ar fi emoţionat în alt chip. Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic, după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva , trebuie să tai carnea profund, de pe unde nu vezi nici un început de boală. În acelaşi timp, despărţirea se face meschin. Au avut atâtea momente admirabile împreună şi, totuşi, în ultima clipă, neagă totul, murdăresc totul, îşi spun cuvinte triviale, care nici nu le sunt obişnuite, se pedepsesc cât mai tare; şi aceste clipe, fiind ultimele din viaţa lor comună, vor fi mereu prezente în minte, oricât ai încerca să te gândeşti la ceva mai bun.” (Anton Holban - Ioana)
… mai e ceva de adăugat?
Cred că nu.
18 noiembrie 2003,
marți
Sunt în camera mea, din Eforie. Situaţia s-a întors în aşa manieră încât a trebuit să mă întorc acasă. Îmi este enorm de greu, departe de cel pe care îl iubesc.
Dar ceea ce m-a făcut să redeschid acest caiet după atâta timp este conştientizarea unui fapt, a unei stări de spirit pe care am trăit-o de două ori.
Prima oară a fost când am plecat din Constanţa. Mă uitam pe stradă la clădiri, la parcuri, mai puţin sau poate chiar deloc la oameni.
Am trăit senzaţia că mă despart de acele locuri pe care le ştiam de două decenii.
Acelaşi sentiment l-am retrăit duminică, când iubitul meu m-a condus la gară. Eram în mijlocul de transport şi mă uitam la geam, încercând să-mi întipăresc bine acele locuri pe care nu se ştie pentru cât timp nu am să le mai revăd.
16 ianuarie 2003,
luni
Cât de simplă este viaţa uneori… şi totuşi, noi oamenii, nu reuşim decât să o complicăm.În jurul meu e atâta tristeţe, (...)
Şi totuşi … viaţa e cel mai simplu ciclu de pe acest pământ … te naşti, evoluezi, apoi mori şi te reîntorci în eter, încercând să atingi o nouă treaptă în evoluţia ta spirituală.
Niciodată nu ştim când ne naştem şi când murim. Suntem apariţii meteoritice; la fel şi dispărem. Esenţa constă în arderea de la prima apariţie până la ultima stingere a făcliei din noi.
Însă durerea care ne inundă sufletul când cineva drag a plecat dintre noi ajunge până la înabuşire uneori.
Noi, oamenii, am fost lăsaţi să cunoaştem atâtea forme de sentimente, o scară atât de largă, infinită aş putea spune, de nuanţe ale stărilor sufleteşti.
Iar tot acest buchet de stări ale sufletului e tot ceea ce ne rămâne peste ani de la cei dragi.
Suferim enorm când o stea apune, însă ne refulăm în amintiri, în acel buchet din interiorul nostru. Cred că e un dar de preţ oferit omului, o mângâiere care nu poate înlocui pe cel dispărut însă care, în timp, e tot ceea ce îţi mai rămâne de la cel plecat.
Niciodată nu ştim când ne naştem şi când murim. Suntem apariţii meteoritice; la fel şi dispărem. Esenţa constă în arderea de la prima apariţie până la ultima stingere a făcliei din noi.
Însă durerea care ne inundă sufletul când cineva drag a plecat dintre noi ajunge până la înabuşire uneori.
Noi, oamenii, am fost lăsaţi să cunoaştem atâtea forme de sentimente, o scară atât de largă, infinită aş putea spune, de nuanţe ale stărilor sufleteşti.
Iar tot acest buchet de stări ale sufletului e tot ceea ce ne rămâne peste ani de la cei dragi.
Suferim enorm când o stea apune, însă ne refulăm în amintiri, în acel buchet din interiorul nostru. Cred că e un dar de preţ oferit omului, o mângâiere care nu poate înlocui pe cel dispărut însă care, în timp, e tot ceea ce îţi mai rămâne de la cel plecat.
Ian/feb 2002
Singurătatea nu poate fi nici bună, nici rea, nici urâtă, nici frumoasă. Ea este o necesitate! Te ajută să te înţelegi, să te analizezi, să te descoperi. E un rău necesar sau un bun vital.
05 mar 2001
Există atâtea forme de durere pe lumea aceasta și niciodată nu poți spune că o durere este mai profundă decât o alta. Fiecare are intensitatea sa și puterea sa de a te desfigura, figurat vorbind; adică te face să te pierzi pe tine ca om. Dacă nu știi să lupți și să reieși la suprafață, poate fi fatală, sau mai bine zis o depersonalizare și o pierdere a omului ca individ, o rupere de realitate.
După cum bine spune și aforismul "durerea înalță omul de valoare și coboară pe cel de rând", cuprinzând un mare adevăr.
10 ian 2001,
(examenul de drept)
Doar poetul…
Când viaţa-ţi este amărâtă de necesităţile sale zilnice, cotidiene şi puerile îţi vine câteodată să te întrebi de ce oare ai fost născut pe acest pământ, să înfrunţi toate aceste îndatoriri care practic nu au alt rol decât acela de a-ţi îngusta libertăţile şi de a te face să fii trist, poate chiar să nu poţi respira, sufocându-ţi cu o apăsare meschină artera conştiinţei sau poate chiar … dar nu mai contează.
A trebui să faci ceea ce fac eu acum, adică să reproduc în stare de stres, nişte cunoştinţe pe care nu am avut puterea să le aprofundez, aceasta îmi creează o stare de disconfort, adică mă întrerupe din şirul visării spre idealurile mele.
Cât de liber era Eminescu. A avut o viaţă mizeră pe plan material dar liberă şi nemărginită de nici un impediment pe plan spiritual – creator – de geniu.
…
Afară este o ceaţă care-mi dizolvă creierii şi-ntr-un final cred că m-am liniştit. Am avut un examen. Doar atât! Am scris tot ceea ce am putut desprinde din nebuloasa creierului. Nu am putut mai mult …
23 octombrie 2000,
luni
Descompunerea cadaverică din jurul meu mă face să-mi pun întrebarea “la ce bun să-ţi târâi stârvul pe acest sol mişcător?”.
Obsesia vieţii mele este aceea de a fi incinerată înaintea descompunerii celulare a acestui stârv. Ce imagine poate fi mai grotească decât aceea a descompunerii unei persoane care a fost ceva înainte de trecerea sa în nefiinţă. E adevărat că sufletul se înalţă în astral şi trupul rămâne în ţărână, aparţinând pământului. Totuşi…
Cred că ţin prea mult la acest înveliş terestru, întrucât îmi doresc foarte mult ca după ce va înceta să mai existe să fie ars şi împrăştiat în vântul etern.
Viaţă fugitivă şi efemeră! Cât de uşor se animă un trup şi cât de bine se poate repune într-o altă dispoziţie chiar şi în următoarele 2 minute.
Cât e de dificil să-ţi poţi menţine masca pe chip aşa încât să nu laşi celor din jurul tău posibilitatea de a te ataca. Dar şi mai greu e să-ţi poţi procura această mască. Inocenţa este cea mai atacată în viaţa asta atât de mizeră.
Ce mască ar trebui să adopt eu? Poate una a indiferenţei, una de nepătruns. Dar firea mea atât de firavă nu poate construi această mască. Ştiu, sunt conştientă că am înălţat nişte ziduri în jurul sufletului, dar nicidecum nu am reuşit să fixez această mască.
28 iunie 2000,
miercuri
Care este rostul meu in aceasta lume?Viaţa-mi fuse plină de atâtea minuni şi nevoi, încercări şi victorii încât nu ştiu ce să cred. Nici azi nu am înţeles care e drumul meu. De ce trăiesc? Care este ţelul meu?
De ce când aş vrea să citesc, să meditez, să mă cunosc, mereu intervine ceva, cineva … ? De ce exista această boală urâtă, mai urâtă decât moartea – chinul sufletului fript de sentimente confuze, ţepi în inimă, dureri de cap? N-ar fi totul mai frumos fără?
Iubesc natura! Şi nu simt nici o durere. Mă înalţ în emisferele înalte ale heruvimilor.
Dar dragostea mă doare! Aceste sentimente confuze, legate de diverşi tipi care se perindă-n viaţă, mă sufocă, mă sugrumă, îmi taie aripile.
Mai deunăzi îmi spunea cineva că sunt prea sentimentală şi că-n secolul vitezii ar trebui să simt mai mult dragostea carnală decât pe cea spirituală.
Nu pot!
Vreau să trăiesc momente de maximă intensitate, de reverie, de fericire, pline de angelism. Sunt nimicuri care m-ar face mai fericită decât scânteile diavoleşti ale cărnii încinse, unse de sudoarea fierbinţelii.
Mai există astfel de cavaleri în armură albă? Nu ştiu. Încă sper dar se pare că sper în zadar. Mă tem că va veni ceasul când un cavaler în negru îmi va răpi inocenţa sufletului şi mă va lăsa apoi zăcând în pucioasa întunericului.
Poate greşesc. Poate nu reuşesc să pricep momentele pe care le trăiesc. Poate că sunt un suflet rătăcit al secolului trecut!
Sunt relele lumii strânse toate în jurul celor pe care-i întâlnesc? Este mai importantă dragostea carnală decât iubirea sufletească? Se pot atinge acele culmi, egale între ele, cele de jos ale infernului cu cele de sus ale cerului? Cred că ăsta-ar fi echivalentul în ceea ce mă priveşte.
28 martie 2000,
marți
Sintagma vieţii
Până şi cel mai pur sentiment al omului numit dragoste îmbracă astăzi formele diforme ale meschinătăţii. Să se reducă toate sentimentele la simple impulsuri animalice? Asta e tot ce mai contează astăzi? Formele fără fond atât de controversate în literatura de Maiorescu şi-au întins mrejele depăşind graniţele literaturii şi limbii, invadând trupurile celor consideraţi fiinţe superioare animalelor – oamenii. Şi pe drept cuvânt aş putea spune că omul poate fi adesea, mult prea des, îmbrăcat în haina animalieră pe care acesta o purta la începuturile drumului pe care l-am parcurs până astăzi.
Am încercat să-nţeleg acest sentiment numit dragoste dar mi-a fost peste puteri. În concepţia mea, a iubi cu adevărat pe cineva implică sentimente mai presus de imaginaţia umană, sentimente pe care fiecare le trăieşte în felul său.
De fiecare dată când am iubit un băiat am fost 100% transpusă în această stare euforică. Am simţit nu numai cu sufletul ci şi cu trupul. Fiecare fibră răspundea la impulsurile pe care le primeam din exteriorul meu. Aşadar percepeam durerea şi fericirea în aceeaşi măsură, acestea inundându-mă până în străfundurile mele.
Iar din experienţele pe care le-am trăit până acum pot spune că întotdeauna spiritual mi-a fost cel mai greu să-mi revin, sau mai bine spus aceste răni au rămas adânc crestate iar urmele lor vor fi prezente întotdeauna.
Nu pot spune că o dragoste a fost mai puţin pătimaşă decât o alta. Nu. Poate doar că am încercat uneori să uit si să-ngrop durerea mai repede, adică am încercat să reduc suferinţa cât mai mult posibil. Nu ştiu dacă mi-a reuşit acest lucru.
Chiar şi azi încerc să uit şi să îngrop nişte sentimente care s-au născut acum cca. jumătate de an în urmă, ori poate mai devreme? Poate au germinat încă de acum doi-trei ani dar abia acum au izbucnit.
De ce?
Aş îngropa aceste sentimente întrucât mi-au pricinuit multă durere iar impresia pe care mi-o lasă persoana faţă de care nutresc, am nutrit … nu mai ştiu exact, este cea de nepăsare. Am ajuns la concluzia că această dragoste nu poate exista. Poate mă înşel. Nu mai ştiu. Cert e că am avut odată posibilitatea de a-i pune capăt însă n-am putut să mă abţin a trezi nişte reminescenţe ale trecutului. Aşadar, nu mai ştiu ce să cred acum. Pot să-l uit au ba. Nu încă…
Dar să revenim. La început m-am gândit la sintagma vieţii însă nu cred ca am atins nici măcar pe de parte această temă.
Subiectul rămâne deschis.
luni
A fi scriitor înseamnă de fapt a fi un semizeu. Cu puterea imaginaţiei poţi crea lumi noi, lumi perfecte sau imperfecte, lumi în care te poţi confunda printre miile de (personaje) caractere.
Nimeni şi nimic nu-ţi poate împiedica imaginaţia de a procrea. Mintea este supusă unui proces de muncă, probabil, cel mai dificil. În acest caz mintea nu mai trebuie să prelucreze date, formule, imagini reale pentru a crea o altă lume reală, ci trebuie să prelucreze şi să proiecteze imagini care să recreeze lumea într-o viziune nouă, viziunea autorului viziune care poate fi pozitivă sau negativă, realistă sau irealistă, adevărată sau falsă, dar mai presus de orice trebuie să fie ca un magnet care să atragă cititorul şi să-l îndemne a-l însoţi în acea călătorie imaginară. În caz contrar tot efortul se dovedeşte a fi o muncă zadarnică. Ar fi o pierdere de timp îngrozitoare şi s-ar fi consumat o materie primă întreagă în zadar.
Dar care este secretul fiecărui personaj de pe scena artistică a acestei lumi. Ce anume i-a adus pe toţi scriitorii de seamă pe aceste culmi? A crea este simplu. De creat, creează oricine, dar a crea o operă fantastică, acest lucru este dat anumitor persoane. Nu oricine creează ceva cu însemnătate. Şi artişti sunt destui. Dar dacă ai fredonat o melodie nu înseamnă ca eşti artist, dacă ai zgâriat o piatră, nu înseamnă că eşti un mare sculptor, dacă ai mâzgălit ceva, nu înseamnă că eşti pictor. Nu! Totul are ceva comun. Ceva care te impulsonează. Ceva din care izvorăşte ceva. Ceva…
Cum l-aş putea numi? Talent? Probabil. Să-i spunem talent.
Dar cum se capătă acest talent? Se capătă acest talent sau trebuie să te naşti cu el? Se poate modela ceva ce nu există? Nu. Aşadar, talentul trebuie modelat, cizelat, perfecţionat. Dar cum să ajungi aici dacă el nu a existat de la bun început? Deci trebuie să te naşti cu el. Dar şi aşa, dacă nu-l descoperi din timp şi nu-l supraveghezi, dezvoltându-l şi dându-i aripi spre zările imaginaţiei creatoare, degeaba te-ai născut cu el.
Eu nu ştiu dacă am sau nu acest talent. Încerc cu stângăcie să cultiv ceva dar se pare că se încăpăţânează să iasă acest ceva la iveală. Poate nu are ce ieşi. Poate nu acesta este talentul meu. Poate direcţia este greşită. Nu ştiu decât un lucru. Că mă încăpăţânez să descopăr ceva. Nu ştiu ce.
Se poate crea talentul? Adică dacă merge şi aici ca în natură. Adică talentul nu este născut în mine dar să încerc s-aduc o sămânţă care s-o semăn, s-o îngrijesc, s-o dezvolt şi s-o culeg în clipa în care aceasta este coaptă şi îmbietoare.
Ceea ce cred că m-ar ajuta să cultiv această sămânţa ar fi cititul, învăţatul şi încercările de a crea. Poate astfel, din treaptă-n treaptă, voi ajunge să ating acest ţel. Cred cu, convingere, că orice voi face în viaţă, şi orice voi fi, singurul ţel va rămâne acela de a desluşi calea spre cunoaştere, spre creaţie. Cred că în clipa în care voi reuşi să uit de toate cele lumeşti voi putea spune că am ajuns în pragul cunoaşterii. Ce poate fi mai frumos decât să ştii de ce am fost creaţi şi de ce am fost iertaţi? Când voi dezlega acest mister voi fi ajuns în culmea cunoaşterii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu