Un oraș istoric
În ultima zi de ședere am ales să vizităm un oraș turistic din Kosovo. Cea de a doua variantă era să mergem în Macedonia, fiind aproape de graniță, dar am preferat monumentele istorice.
Anduena ne-a dus cu mașina ei personală, fiind șofer și ghid prin frumosul Prizren.
Drumul a durat cam o oră și jumătate. La destinație a fost un pic mai dificil cu parcarea, cel puțin pentru un necunoscător, dar Anduena s-a descurcat bine.
Am lăsat mașina și am pășit peste una din punțile ce unesc cele două părți ale orașului, străbătut de râul Bistrica sau Lumbardhi ce s-ar traduce prin apă limpede.
Prima oprire a fost la un restaurant cu specific turcesc. Un spațiu înghesuit cu etaj, unde se stătea la rând până ce se elibera o masă. După circa 15 minute am prins o masă la etaj. Am luat meniul casei, ceea ce consta într-un gen de mititei, cârnăciori și pleșcoviță, la care se potrivea foarte bine Ayeran-ul. Soțul a cerut chiar 3 sau 4 rânduri, și astfel am avut ocazia să sesizăm că ospătarul zburda pe scările acelea, sus-jos, nu ca la noi, unde cel mai adesea, aștepți jumătate de oră să te bage cineva în seamă, ca să îți ia comanda. Pot să spun că totul a fost super delicios.
Cu burțile pline ne-am plimbat un pic prin piațetă. Am găsit moscheea lui Sinan Pașa, din secolul al 17-lea. Nu am intrat în ea, în schimb, aici am primit primul suvenir de la Anduena.
Apoi am luat drumul sus, către cetatea medievală.
Odată ajunși am găsit o panoramă superbă a orașului Prizren, ce îți răsplătea pe deplin efortul de a fi urcat până acolo.
Zidurile cetății erau foarte solide, iar interiorul era destul de bine conservat. Am găsit chiar și un loc amenajat ca un teatru de vară, în aer liber. Fiind un vânt destul de puternic acolo sus, deși era destul de cald afară, ne-am cam grăbit să terminăm vizitarea cetății.
La coborâre am găsit un loc de unde se puteau achiziționa diverse suveniruri. Știu că sunt mulți din cei dragi ce s-ar aștepta să primească un mic suvenir, dar cum totdeauna plecările din țară sunt destul de costisitoare (deși aici Anduena a fost cea mai deosebită și drăguță gazdă, ever!) ne limităm la câteva mărunțișuri pentru familie, iar vouă, tuturor, vă dăruiesc cu multă căldură, fotografii și impresiile mele de călătorie. Aici Anduena ne-a mai făcut câteva cadouri și, de asemenea, s-a gândit și la directorul Festivalului ”Constelația Necunoscută” - dl.Ionel Bordeianu, dar și la dl compozitor Dumitru Jijie (directorul artistic al festivalului). 
Apoi am ajuns din nou la moscheea lui Sinan Pașa, iar de data aceasta am intrat să o vizităm. A fost pentru prima oară când am intrat într-un locaș de cult de rit musulman. La intrare a trebuit să ne descălțăm. Am remarcat un interior total diferit de cel din bisericile creștine (ortodox - catolice). De asemenea, în laterala stângă, lângă ușă, era un separeu. Doar femeile aveau acces, iar doamna de la îngrijire mi-a permis să trag cu ochiul după paravan. Acolo era o doamnă îmbrăcată specific portului lor, ce se ruga. Pe peretele paravanului erau atârnate câteva ținute, probabil pentru cine venea să se roage și nu avea ținuta adecvată.
La ieșire din moscheee am găsit un loc unde se servea în drum, ca o terasă la șosea, prăjituri sau înghețată. Am luat fiecare câte o prăjitură și o limonadă. A fost un refresh perfect.
După aceea am luat-o la pas de-a lungul râului, traversând la un moment dat peste un podeț, pe partea opusă și am ajuns la o locație ce avea la poartă o inscripție pe care scria că aici se află Liga albaneză din Prizren, și a fost construită în anul 1878.
Cam după 5 ore de vizitat orașul, am revenit la mașină și ne-am pornit spre Ferizaj. Anduena a ales un alt traseu, ce ne-a impresionat. Locul autostrăzilor și șoselelor a fost preluat de un drum șerpuitor de munte, ce îmi amintea pe alocuri de Cheile Bicazului.
Am ajuns înapoi pe înserat. Am trecut să îl luăm pe fiul și pe tatăl Anduenei și apoi am mers cu toții la un restaurant de la ieșirea din oraș, o locație destul de renumită, unde ne-am reîntâlnit cu Besha Krasniqi, pe care am cunoscut-o în alte două jurii internaționale. Am petrecut o jumătate de oră împreună cu ea, sora ei și o prietenă de-a lor. După ce au plecat fetele am mai rămas noi patru la povești. Băiatul Anduenei a stat tot timpul, la locul de joacă.
După ce ne-am terminat sucurile și poveștile am revenit în oraș, pentru o cină îmbelșugată.
Am mers din nou la un restaurant recomandat de Anduena. Era decorat în stil tradițional și am mai făcut u set de poze, cu detalii din local. Mâncarea... fără cuvinte! Au fost iar multe feluri, specifice bucătăriei albaneze. Ne durau burțile de atâta mâncare. Ca și detaliu, ordinea priorităților a fost aceea ca și atunci când am fost acasă la părinții Anduenei. Ea a servit pe toată lumea, în ordinea vârstei, începând cu bărbații și terminând cu femeile. I-am spus că la noi e altfel, femeia e servită întâi, și uneori, chiar de bărbat. Acum, totul ține de cultură.
A fost o zi și o seară memotabile, în care am fost răsfățați la maximum de minunata noastră gazdă.
Seara am mai făcut o plimbare în zona hotelui și apoi ne-am retras la somn.
Dimineață, la 6.30, a venit Anduena să ne ia de la hotel, cu tot cu bagaje. Am dus totul la mașină, am transferat bagajele și am mers să facem plinul. Am avut minunata surpriză să constatăm un consum de 85 de lei, de la granița de la calafat până în Ferizaj. Secretul a fost respectarea limitei de viteze, fiind în afara granițelor. Bineînțeles că la întoarcere am preluat eu volanul și am zburat pe șosea, astfel încât s-a triplat consumul. Dar am scutit cam o oră, pe aceeași distanță: Craiova - Ferizaj.
Singurul con de umbră al acestei frumoase experiențe, a fost ieșirea de la graniță, vama din Kosovo, unde având numere de România, am fost trași pe dreapta și percheziționați vreo 10 minute, de credeam că nu se mai termină. Dar chestiunile politice nu sunt pentru noi, decât că ne-a creat un mic disconfort.
Abia aștept să revin în august, la festivalul internațional ”Amol” - organizat de minuata Anduena.
