10 martie 2014
luni, eforie nord
Destinul a unit cele 2 fire de nisip, peste care a venit, probabil, un val, și le-a separat, aruncându-le pe 2 țărmuri diferite ..........
18 octombrie 2004,
miercuri
Pelerinajul mânăstirilor moldovene
După un lung drum, aproape şapte ore de mers pe drumurile ţării, am poposit la cea dintâi mânăstire, pe numele ei
Sfânta Tărâţă, unde am îmbucat din cele aduse, am odihnit oscioarele tasate și zdruncinate, ne-am îndreptat cocoşile, pregătindu-ne și spiritual-sufleteşte pentru noaptea lungă ce avea să urmeze. Pe la orele 21 am ajuns la Catedrala Ieşilor, după ce ne răsucirăm mai întâi preţ de o juma de oră ca să găsim loc de odihnă teleguţelor ce ne purtară trupurile pe cărările ţăr’şoarei noastre. Acu i-acu. După ce parcarăm binişor, privirăm noi la coadă și ne minunarăm. D-apăi de era s-o luăm de coadă, ne găseau sfinţii cei mari pân-ajungeam noi la Cuvioasa Paraschiva. Aşadară, căutarăm noi cale de mijloc, ştiţi voi vorba aceea « a umbla cu fofârlica », dară cine nu-i atent, n-ai ce-i face. Aşa se întâmplă că ne rupserăm ca pâinea caldă când tragi de-un cap şi rămâi cu jumătate în mână. Prinserăm clipa, jandarmu' ne făcu neobservaţi şi fugirăm cu trupa ce se rupse din cealaltă părticică a şerpului ăsta uriaş, ce împresura catedrala. Se făcu niscaiv’ gâlceavă, dară cin’să se întoarcă? Aşa ne văzuram noi, jumătate într-o parte, jumătate de cealaltă parte. Ce să facă şi ei acu, nevoiţi fiind să ia ei binişor coada de cap şi să rămână cu minunatul, că de, cine nu cască ochii … Şi începu noaptea. Şi trecură orele şi noi ca Melcul, mai mergeam trei paşi înainte şi vreo cinci pe loc şi la o bucat de vreme venea şi Măria sa Racul şi dădeam vreo cinci înapoi. Vremea senină, cerul plin de stele dar şi frigulu-i sticleau colţii şi ne făcea ispită de bună renunţare din învălmăşeală şi nebunie, ce nu a mai văzut ochii mei de pe vremea răposatului când se omora lumea pentru un os în zi de sărbătoare. Nu spun că m-am rupt o dat de trupă şi m-am dus ceva paşi în urmă. Apoi de … oi avea eu coate ascuţite dar nu ştiu să le folosesc, ori obrazul nu-i opincă, ori nu-i forţă de luptat cu o masă de oameni ca aceea care se strivea, se îmbrâncea şi-n picioare se călca. Ba mai mult, pe la răstimpuri suduia de ziceai că au venit la uşa cortului, că tot se împânzise ţigănia - pe unde întorceai ochiul ţi-l scotea cu prezenţa sa - ci nu la o minune, la o Preacuvioasă Sfântă Paraschiva. Bucură-te Cuvioasă că a venit lumea la ziua ta să se suduie şi să se omoare ca să te vază şi să se umple de puterea harului divin. Când ajunse de se răscrăcăna de ziuă, văzurăm şi noi ultimul colţ la care trebuia să ajungem. Şi ştiţi voi cum e când întărâţi copilu că i-ai da niscaiva ciocolată, i-o treci pe la nas şi apoi hap la tine în gură de rămâne bietul copil dezamăgit şi cu ochii înlăcrămaţi de ciudă. Ei bine şi noi tot aşa. Acolo, in faţa vederii noastre şi totuşi la încă 2-3 ore depărtare. Şi-apoi … ce mai tura-vura, după ce nervii fură întinşi şi-ncordaţi la maxim, de ziceai că-i coardă de vioară şi poţi a cânta la strună, iară gerul ne crăpase oscioarele şi măduva-n spinare, ne văzurăm înaintea Preacuvioasei Paraschiva ce ne aşteptase preţ de 12 ore ca să o atingem şi să o vedem. Aşa se făcu că la orele şapte ne aflam cu toatele în faţa Catedralei şi ne bucuram că reuşisem să trecem pentru o clipită prin faţa Cuvioasei. Parcă uitarăm şi frig şi-nghesuială şi toate celelalte ispite ce ne chinuiră crezând că ne va doborî. Şi-amu să mergem cu povestea mai departe.
Bucuroase noi că am ajuns cu bine zorii zilei de 14, ne pornirăm către drum. Unele voiau la maşină, altele la o ciorbă caldă, iar altele la Târgul Ieşilor. Mă pornii şi eu cu ele căci singură la maşină nu ştiam a ajunge. Dară cum nu păru de-ajuns bucuria împlinirii acelui drum, mă trezii singură în magazin şi trupa înghiţită de pământuri. Dă-i şi priveşte în stânga, dă-i şi priveşte în dreapta, da … trupa nicăieri. Văzând eu aşa începu-i a mă gândi la cea mai bună variantă. Aşa mă pornii să caut eu teleguţele ce erau dosite pe o alee a Ieşilor, din spatele Catedralei. Da … nu degeaba îngheţasem eu o noapte, că şi primii ajutor şi-ndrumare găsind teleguţele fără prea mare ostoială. După toate cele întâmplate, mă hodini ca-n teleguţă până la vremea prânzului când ne adunarăm cu toţii, schimbând impresii cu cei ce luară drumul pelerinilor din capul capului şi nu ca noi. De-amu să mergem mai departe.
Cu bucuria în suflete, obosiţi şi nedormiţi, pornirăm spre o nouă mânăstire. Peisajele lunecau pe lângă noi şi în curând intrarăm pe două porţi urieşe ce adăposteau un cimitir. Brazi înalţi uitaţi de Domnul străjuiau printre mormintele ce-şi odihneau stramoşii adormiţi în vremuri depărtate nouă. Când urcarăm dealul, găsirăm mânăstirea
Atanasie şi Chiril de la Copou. Trei măicuţe se învredniciseră şi ne pregătiră cele necesare unei gustări calde. Oboseala se dispersase, soarele ne privea şugubăţ din înalturi şi ne lumina paşii spre cele ce ne îmbătau ochii de farmec. Verdeaţa şi grandoarea celor ce ne înconjurau alungaseră noaptea trecută. Deşi octombrie, coloristica era impresionantă. Verdeaţa predomina însă era stropită cu acele calde culori de toamnă. Ce mai ! o adevărată simfonie a culorilor. După ce ne săturarăm ochii, mintea, sufletul de bucuriile împrejurimilor şi mai ales să nu uităm de măriile lor burduhanele ce le umpluserăm cu zamă caldă şi magiun de prune, ne pornirăm iar la drum de patru ore zdruncinate prin hârtoape şi pe drumurile prăfuite ale Moldovei.
Aşa se făcu că trecurăm şi Podul Iloaiei, cea ce s-a sfădit cu Ştefan cel Mare, la vreme de grea încercare, când turcii ne cotropeau ţărişoara, sperând ei să fure frumuşeaţa acestui colţ de Rai şi s-o păgânească cu sângele lor spurcat. Da poate nu ştiţi povestea, cum de venind Ştefan la podul Iloaiei, cea cu cinci feciori, cerându-i învoială ca să treacă podul. Dară Iloaia se puse dreaptă cutezând să-i ceară taxă. Unul din mai marii dregători îi spuse atunci :
_ Da cum îndrăzneşti tu a cere vamă? Ştii tu cu cine vorbeşti ? El este Ştefan, întâiul domn al ţării!
_ Dară poa’ să fie el Domnitorul însă pe aici nimeni nu trece fără a plăti vama la podul ce l-am ridicat dimpreună cu cei cinci feciori ai mei.
_ Dară atunci, eu ţi-oi plăti vama ce se cuvine, dară cu turcii ce vin din spate ce ai a face ?
_ N-avea grijă Măria ta, tu plăteşti binişor vama şi-apoi din urmă noi am distruge podul ca să nu mai treacă hoarda turcească.
Aşa rămase legenda până-n zilişoarele noastre şi a să mai rămână atâta preţ cât are să fie Moldova pe faţa acestui pământ.
Da cum nu trecurăm bine pe la Podul Iloaiei, dădurăm de un alt loc renumit pentru pomii săi fructiferi, în zilele noastre, pe nume Sarca. Şi nu orişicare pom cum ar crede măria voastră, ci Mărul de Aur. Şi-uite aşa din vale-n deal, din deal în vale, măturarăm drumurile Ieşilor, trecând hotarul în Botoşani, la locul Humuleştilor, acolo unde Nică a furat cireşele mătuşii şi o umplut zilele copilăriei de toate năzbâtiile. Dară nu ne oprirăm aicea căci timpul ne grăbea şi nu ne dădea minută de tăgadă. Aşa ne îndreptarăm paşii spre pădurea ce adăpostea în sânul ei
mânăstirea Vorona. Frumuseţea locului străjuit de pădure nu poate încăpea în cuvinte. Curtea vastă adăpostea multe corpuri de clădire: atât locul de rugăciune cât şi clădirile pentru oaspeţii veniţi de la drum şi rămaşi să înnopteze. După ce o vizitarăm ne luarăm rămas bun de la ea şi de la bogăţiile sale pornind pe drum cu pietriş, pădure deasă străjuind de-o parte şi de alta, după cum se răsucea drumeagul după coaste de dealuri. Astfel trecurăm noi graniţa Sucevei la umbra înserării, galopând spre locul ce avea să ne ofere o ciorbă caldă, o îmbucatură de colivă şi un aşternut cald pentru hodina oscioarelor, pe nume
Mânăstirea Slatina. Camerele erau încăpătoare iar paturile aliniate pe două rânduri lăsând un mic culoar de trecere între ele. Aşadar, după atâta oboseală, două zile şi o noapte nedormite, aveam bucuria de a ne întinde oasele. Ne foirăm şi ne răsucirăm pân’pe la unu despre ziuă ca să reuşim să adormim cu toatele. Nu înseamnă că nu avurăm parte de sforăituri pe şapte tonuri pân’ ce adormirăm toate, mai ales noi cele care chicotirăm înfundat în perne după ce se spuseseră un pumn de bancuri. La patru dimineaţa clopote bătură, chemând la rugăciune pe cei vrednici ce se treziră. Apoi, la opt se dădu deşteptarea, urma Sfântul Maslu şi pe urmă masa pentru a ne aşterne la drum cu burţile pline. Mi-am bucurat şi aici privirea de arhitectura locului şi coloristica naturii. La cele patru colţuri ale cetăţii, ce adăposteşte mânăstirea, erau turle cu o cruce-n varf. Munţii împăduriţi din jurul cetăţii alcătuiau o nouă fortăreaţă, adăpostind-o de vremea rea şi pustiicioasă. De neuitat şi Aleea Eternităţii din spatele cetăţii. Casele aveau ceva deosebit în ele. La poartă erau arcade iar de-o parte şi de alta străjuiau un leu sau doi, după cum fantezia îi însoţise pe ai săi posesori.
Privind în zare, munţii se contopeau cu cetatea cerului lăsându-i în urma noastră. Soarele nu ne mai zâmbea ca în ultimele două zile. Drum lung făcurăm şi-n final ajunserăm în Neamţ, judeţ blagoslovit cu multe locuri sfinte. Primul popas fu la
Mânăstirea Neamţu. Mânăstirea Neamţu fu ridicată la 16 km de Târgu Neamţ şi 5 km de răscrucea a doua drumuri comerciale foarte vechi. La câţiva paşi de vale am întâmpinat o noua mânăstire, mai exact
Schitul Vovidenia. Dar oare de ce Vovidenia ? Ei bine, acest cuvânt însemnează în limba slavă INTRARE. După aceasta, urmă
Mânăstirea Sfântului Iacob Hozevitul de la Neamţ. Un loc ce merită văzut din două puncte de vedere. Clădirea e compusă din două straturi. Partea de jos adăposteşte racla Sfântului Ioan Iacob Hozevitul iar partea de sus nu are catapeteasmă, constituind loc de învăţătură pentru seminarişti, aşa încât aceştia să poată urmări ce se întâmplă în altar, pregătindu-se astfel pentru preoţie.
În urmă lăsând toate acestea, la câteva sute de metri sălăşluia bătrâna şi venerabila
Cetatea Neamţului. Urcând drumul spre ea te minunai de puternicia cetăţuii şi mai ales de ingeniozitatea străbunilor care au înălţat-o piatră cu piatră în timpuri de mult apuse. Ajungând la podul sprijinit pe piloni uriaşi de piatră şi privind în jos te cuprindea ameţeala, însă privind în zare, era o adevărată încântare a ochiului pădurea plină de culori ce i se aşternea la picioare. Înăuntrul ei am descoperit istoria-i seculară de la un îndrumător al cetăţii ce a avut bucuria să ne împodobească cunoştinţele legate de istoria cetăţuii. Am putut remarca fereastra de la care mama lui Ştefan cel Mare i-a spus, când de la oaste a venit înfrânt, să se întoarcă şi-i va fi mormântu’ încununat cu flori. Mulţi alţi scriitori ai noştri i-au cântat frumuseţea şi gloria.. Tot aici, de sus, am putut vedea o panoramă întreagă a Neamţului ce i se întindea la poale şi Ozana lui Nică ce şerpuia jos în vale.
Lăsând în urma noastră şi această cetăţuie, odată cu orele care se scurg spre înserare, zorim şi noi ca să ajungem într-un loc sfânt dar lovit de-un blestem. Aici urma să ne odihnim din nou oscioarele. Ajunşi la poalele costişei pe care e aşezată
Agapia Veche, coborâm din maşini şi urcăm la pas aşa încât maşinile să poată urca mai uşor. Mersul prin pădurice ne face bine, însă trebuie să grăbim pasul căci scăpătatul ne pândeşte de sus. Ajunşi aici putem citi la intrare, pe poartă, următoarele cuvinte : « Acest loc sfânt are un legământ ca nimeni să nu poată intra sau ieşi pe poarta mânăstirii între scăpătatul soarelui şi ivitul zorilor în afară de cei ai mânăstirii: maici şi călugări. » Pân-a se pune masa fugirăm sus în deal unde se afla
scufundata, un loc împrejmuit cu gărduleţ, în mijlocul căruia se află o cruce şi care este singurul lucru rămas din biserica ce s-a scufundat într-un an cu mii de călugari în ea. Mâncarăm şi apoi ne grăbirăm să ieşim pe poarta mânăstirii, acolo unde, în imediata apropiere, se găsea o cabănuţă pentru pelerinii aflaţi pe drum. Făcându-ne comode, cele câteva care eram în acea cămăruţă, îl aşteptarăm pe părintele Dionisie să ne spună câteva cuvinte. Jos devale, la o distanţă apreciabilă, organizatorii pelerinajului, se puseră pe copt de peşte şi-njghebat de saramură. Nerăbdătoare îl primirăm încântate pe părinte şi urmă un lung dialog de numa doua ore în care multe întrebări îşi găsiră răspunsul din gura acestui duhovnic. Dară cum vă închipuiţi voi acuma că mai îmi ardea mie a saramură de peşte, după ce ascultasem toate grozăviile pământului legate de blestemul locului şi de alte povestiri, ce aminteau deopotrivă de încornoraţi şi sfinţi. Ei aş! Bine că nu-s pofticiosă, da ce te faci cu fata căreia i-am promis că o însoţesc după întâlnirea cu părintele? Murea fătuca de poftă până-n zori de zi şi se tot ruga de mine. Da, în cele din urmă, se îndură una din celelalte femei să ne însoţească jos în vale. Şi aşa mânc-ai şi saramură. Ce-i drept, era bună! Adormind în cele din urmă, bucuroasă fiind că nu mă chinuise nici o necesitate umană, trimiţându-mă în bezna de afară şi în umbra încornoraţilor ce-mi zburau prin creieri, mă odihnii atât de bine încât eram plină de viaţă în noua zi ce se înălţa în aburi de ceaţă din pământul munţilor şi pădurilor. Primind la mica slujbă binecuvântarea părintelui Dionisie ne îndreptarăm la loc sfânt şi de mare preţ la noi în ţară.
În timp ce urcam pe munte cu viteză prudentă şoferul ne povesteşte cum în unul din pelerinaje, când i se mai abătuse piciorul prin zonă, din cauza vremii nefavorabile, îi fugise fundul maşinii în hău, rămânând astfel suspendat pe buză de prăpastie. Imaginaţi-vă voi cam cum ne simţeam acuma noi. Dară ajunserăm cu bine la loc potrivit de a lăsa teleguţele şi de a o lua la pas spre ţinta călătoriei. Ajunserăm degrab la locul unde se afla cădiţa
Sfintei Teodora, unde pustnica îşi spăla trupul, în sălbăticia acelor locuri. Mai sus ajunserăm şi la acea scobitură din munte unde Teodora îşi odihnea trupul şi îşi înălţa rugăciunile deasupra muntelui, în ceruri. Dară ascensiunea nu se opreşte aici, ci înaintăm spre locul unde se află bisericuţa dintr-un brad. Şi-odat ajunse noi acolo, cele câteva care eram, citind noi povestea locului, ne pomenirăm în mijlocul nostru cu un călugăr, binevoitor a ne istorisi câte ceva. Acest orator plin de har, fiu duhovnic al părintelui Cleopa, ne mărturiseşte cum a fost el numit drept orator. Dar să nu vorbească pân’ ce nu s-a strâns niscaiva zece-cinşpe trecători.
_ Dară de ce? Intrebă acesta nedumerit de povaţa părintelui său.
_ Apăi, de-ai vorbit la zece-douăzeci de oameni s-ar găsi două persoane care să fie pătrunse de cele ce le-ai istorisit, însă de a-i vorbi la doi oameni, atunci să fii sigur că ţi-ai răcit gura de pomană.
Iată ce se mai spune despre aceste locuri sfinte. Sihla este locul cel mai sfânt în ziua de astăzi, deşi multă lume nu ştie. La baza muntelui, în vârful căruia tronează Sihla, sunt 27 de mânăstiri pe o rază de 30 km. Peste 180 de clopote mari bat zilnic de cel puţin 30 de ori pe zi, înălţând rugă cerului, în cel puţin 10-12 slujbe în 24 de ore cât ţine o zi. Se poate spune că aici se găseşte şi cea mai mare densitate de călugări din lume, peste 2400, mai mulţi decât la muntele Athos din Grecia. Aşadar este oaza cea mai puternică a creştinătăţii ortodoxe. Dar iată ce a mai spus şi părintele Cleopa. Intre chiliuţa de sub stânci, loc de pustnici de la 1900, cea mai veche vatră de sihăstrie şi bisericuţa dintr-un brad se întinde drumul ce le leagă pe cele doua lăcaşe, drum de piatră ce adăposteşte sub fiecare dală a sa, sute de moaşte sfinte. Este aşadar, un loc curat şi binecuvântat.
Plecând de aici, plini în urechi de cântecul bucuriei acelor locuri sfinte, ne-am îndreptat spre Sihăstria, trecând în drumul nostru pe lângă mânăstirea Secu şi cărarea ce ducea sus la Daniil Sihastru. Primul loc unde poposim este chilia părintelui Cleopa, atât de impresionantă, având aşezat pe patul său de odihnă veşmintele bisericeşti ce le-a purtat şi un impunător tablou a părintelui cu Crucea-n mână, scriind deasupra : « Mâncav-ar Raiul ! ».
Pereţii garnisiţi de tablouri cu icoane şi sfinţi. În cealaltă cameră, pe masă e deschisă o carte uriaşă, în care pelerinii îşi notează cele ce le dictează sufletul în acele clipe. Aşa am procedat şi eu, rugându-l pe Părintele Cleopa să îşi amintească de mine şi de familia mea ca şi de prietenii mei de suflet. Amin! Următorul popas a fost acela de la mormântul său, şi-apoi vizitarea bisericilor din curtea Sihăstriei. După ce am săturat sufletul de hrană spirituală, am oprit pe o pajişte scăldată în soare pentru a sătura şi burduşi bine stomăcelele flămânzite de atâta drumeţie. Apoi ne aşternurăm la drum de vreo cinci ore.
Intrând în judeţul Suceava, am căutat drum de trecere peste râul Bistriţa ca să putem ajunge la mânăstirea ce încă mai se sprijinea în schele, dar care urma a fi sfinţită miercuri, 20 octombrie, şi iată că l-am gasit. Mânăstirea e impunătoare şi vastă, o adevărată mândrie a localnicilor dimprejurul său. Ne despărţirăm aici de două din suratele naostre de drum, rămase pentru a pregăti cele trebuincioase la ziua de mare sărbatoare ce avea să vină, iară noi pornirăm iar la drum. Ne abătuserăm ceva de la traseul nostru pentru a ajunge aici şi ne aşternurăm degraba drumului.
La ceasuri târzii de seară, intrând in judeţul Neamţ, ne îndreptarăm paşii spre noul loc ce ne aştepta să ne arate frumuseţile-i, pe nume Petru Vodă. La această mânăstire slujea şi Părintele Iustin, Clarvăzător, la care lume din toate colţurile vin să stea cu zilele la uşa-i pentru a primi povaţă şi sfat duhovnicesc. Am aşteptat şi noi preţ de juma de oră ca să ne dea binecuvântarea Măriei Sale. Obosiţi trupeşte de atâta drum, dar odihniţi sufleteşte de atâta evlavie şi binecuvântare duhovnicească, ne-am abătut la porţile oraşului Piatra Neamţ unde am primit mâncare caldă şi loc de odihnă la Mânăstirea Almaş, ultimul popas din călătoria noastră. În drumul spre acest din urmă popas am trecut şi Barajul Bicazului. Ne-am bucurat de ultima noapte de odihnă, nimerind eu şi grupul meu în camera călugărilor, unde mare sfadă de muşte se adunase la lumina becului. Dară lăsându-se întuneric, nu s-a mai auzit nimic şi ne-am odihnit până ce ne-a trezit bătăi de clopot ce ne chema la slujbă. Până spre prânzul ăl mare am plecat frunţile şi am îndoit genunchiul în faţa Domnului, la Sfânta Liturghie. Am ascultat astfel Pilda Sămănătorului. După ce am prânzit şi ne-am luat rămas bun de la cei ce ne-au primit deschis la mânăstire, am pornit spre casă, pe la orele unu de-amiază. Drum lung de opt ore, cu destule opriri, încheiat la ceas de seară, când ne-am despărţit, pe rând, fiecare de unde era de loc.
5 octombrie 2004,
marți
Poveste
_ Bună seara! Deranjez?
_ Pentru moment nu, dar dacă vei deranja îţi voi spune.
_ Ok.
_ Ce e cu tine pe aici? Intri des pe acest canal?
_ Păi de vreo câţiva ani. Numai că de ceva timp nu mai intrasem. Am fost plecată de acasă şi ... să fie vrun an.
_ Aham. Despre ce ai vrea să discutăm?
_ Alege tu un subiect.
_ Alege tu.
_ Hmmm. Păi nu ştiu, orice ai vrea tu să discutăm, nu mă prea pricep la topicuri.
_ De ce intri pe acest canal? Eşti la facultatea de filosofie, ori îţi place să filosofezi?
_ Ei bine, nu sunt la facultate, şi nici nu cred că filosofez. Îmi place, dar cunoştinţele mele legate de acest subiect sunt limitate. Nu am citit prea mult în domeniu.
_ Înţeleg.
_ Tu de ce intri pe acest canal? Îţi place să filosofezi?
_ Hm.. Ca şi tine.
Urmară zece minute de pauză, ce părură interminabile. Conexiunea se întrerupsese. Problema de zi cu zi. Iar ca să se reconecteze la Mirc îi lua o eternitate. Se temea că nu îl va mai regăsi pe tip pe canal, crezând că l-a abandonat aşa aiurea, în mijlocul discuţiei. De ce oare nu se grăbise să îi dea adresa de pe Messenger, un loc unde putea sta mai mult timp conectată iar reconectarea ar fi durat mult mai puţin decât pe Mirc? Prea târziu ...
Dar iată că reuşi să se reconecteze. Repede pe canal. Uite că mai este. Ce bine!
_ Hello! Scuze, sper că mai eşti. Dar eu am picat de pe net şi mă temeam că nu te mai găsesc, însă nu am apucat să facem introducerile şi nici nu ştiam cum să îţi spun.
_ Bună, din nou.
_ Nu am apucat nici să îţi dau adresa mea de Messenger. Este o conexiune ceva mai stabilă şi oricum reconectarea e mai de scurtă durată. A fost o minune să reuşesc să mă reconectez aşa de repede.
_ Ok.
_ Uite, asta e adresa mea de mess, hai să intrăm acolo.
_ Ok! Uite-o şi pe a mea.
_ Hm, diferă faţă de nick-ul de aici.
_ Ca şi a ta, dealtfel.
_ Da.
_ Ok, hai să intrăm pe mess.
_ Nu mai rămâi aici?
_ Ba da, însă prefer să vorbim acolo, dacă cumva pic aici să putem vorbi acolo. Şi mă vei găsi mai repede acolo decât aici.
_ Ok.
_ Bine te-am regăsit aici.
_ Ce conexiune foloseşti? Eu sunt într-o reţea mare, şi de aceea cred că îmi merge aşa prost.
_ Eu folosesc dial-up.
_ Hmm.. mult mai scump.
_ Da, într-adevar.
_ De unde vine numele de Lorelei?
_ Păi de la romanul lui Ionel Teodoreanu.
_ Aham. Îl ştiu.
_ Mi-a părut bine sa te cunosc.
_ Şi mie.
_ Eu trebuie să mă retrag, mâine mă duc la muncă şi e cam târziu.
_ Ok. Noapte bună.
_ Noapte bună şi ţie.
Trecură câteva zile până când cei doi se reîntâlniră pe undele internetului.
Între timp ea intra în continuare pe Mirc, întrucât era curioasă să vadă ce se întâmplă pe canalul ei preferat şi totodată să descopere dacă cel ce avea să devină de domeniul trecutului mai accesa canalul pe care se cunoscuseră cu un an în urmă. Întâmplarea făcu să cunoască un alt băiat, deşi stătu conectată pe acel canal doar un minut, sau poate mai puţin. Intrară în vorbă şi făcură schimb de adrese de mail.
În acele zile tulburi simţea atât de mult nevoia de a se destăinui, unor străini, fără chip, aşa încât să îşi găsească alinarea. Oricum nu i-ar fi cunoscut niciodata şi nu ar fi contat cine i-ar fi cunoscut durerea, atâta timp cât totul rămânea de domeniul virtualului.
Cum sărbătorile băteau la uşă totul era mai cenuşiu şi mai dureros. Nu mai vorbise de ceva zile cu băiatul de pe canalul ei preferat. Oare de ce nu mai intrase? Folosea dial-up, aşadar nu era ca într-o reţea, totul fiind mult mai scump. Spera să apuce să îl cunoască mai bine şi poate chiar să petreacă sărbătorile împreună. Erau din acelaşi oraş şi nu ar fi fost imposibil. Celălalt tip pe care îl cunoscuse era prea departe şi în plus era din acelaşi oraş cu cel care o alungase. Părea mult mai ireal să se întâmple ceva în legătură cu acest băiat.
Însă în acea seară se jucară cărţile. Intră pe mirc şi pe messenger. Se uită pe canal dar nimic nu era interesant. Toata lumea vorbea aiurea sau deloc. Pe messenger nimeni nu era on-line. Ce plictiseală!
_ Bună seara!
_ Bună! Cât mă bucur să fii din nou aici. Ţi-am simţit lipsa.
_ Si eu!
Din vorbă în vorbă ajunseră la un subiect decisiv. Unde urma să îşi petreacă fiecare sărbătorile de iarnă.
_ Eu pe 19 decembrie plec în Franţa şi revin după sărbatori.
_ Aham. Ce frumos. Eu nu am unde să petrec sărbatorile. Le voi face în familie, ca de obicei.
_ Îmi pare rău pentru tine. Dar poate găseşti tu o soluţie. Doar ai zis că ai prietene, poate le petreci cu ele.
_ Mda...
Totul se spulberase. El urma să plece în Franţa, să se întâlnească cu o amică. Aşadar totul fusese pierdut de la bun început. Îi venea să închidă calculatorul şi să rupă orice legatură cu acel băiat. Din acel moment orice speranţă să îl cunoască dincolo de lumea virtuală era imposibilă.
_ Ok, atunci îţi doresc sărbători fericite şi pe curând întrucât zilele astea vei pleca şi nu ştiu dacă vom mai vorbi.
_ Mersi la fel. Noapte bună!
_ Noapte bună şi ţie.
Ce se va mai întâmpla oare? Nu mai suporta tristeţea care o apăsa. Plânsese atât de mult şi se chinuise din cauza celui care o părăsise. Îşi găsise alinarea în discuţiile cu cei doi tipi de pe net, care în momente de disperare o încurajaseră şi îi spuseseră că totul va fi bine. Da, totul va fi bine. Dar când? Nu mai suporta nici o clipă. Iar el, urma să plece în Franţa, la ea. Deci exista o ea. Tu proasto care ai visat aiurea. El va pleca în Franţa, tu eşti un nimic pentru el şi aşa vei rămâne. Doar o persoană cu care să vorbească din când în când în lumea virtuală, o persoană cu care să îşi umple timpul care uneori e atât de plictisitor.
Dar cu toate acestea, iată că sărbătorile veniră, iar ea continuase discuţia cu cel de-al doilea băiat, care părea la capătul lumii. Şi-ar fi dorit atât de mult să petreacă sărbătorile în capitală, unde stătuse cu puţin timp înainte. Să vadă şi ea oraşul împodobit cu luminiţe, lucru care luase proporţiile fantasticului în căpşorul ei cu ceva timp în urmă, dar care se spulberase înainte de a se fi întâmplat.
_ Bună seara. Ce faci pe aici? E Crăciunul. De ce stai pe net şi nu eşti cu prietenii?
_ Pentru că nu am chef să ies din casă acum. Dar tu?
_ Eu nu am unde să mă duc, petrec cu familia, prietenele mele au familie sau prieteni. Numai eu am rămas singură.
_ Hai nu mai fi supărată. Sunt nişte zile ca oricare altele.
Iar de aici totul derivă spre aceaşi poveste cu fostul, iar începură să curgă lacrimile, însă el încercă să o încurajeze şi să o consoleze cum ştia el mai bine.
_ Ştii ceva? Ai unde să petreci revelionul?
_ Nu.
_ Eu am de ales dintre mai multe opţiuni şi nu ştiu pe care să o aleg. Dacă vrei, poţi să vii aici şi să îl petreci cu mine şi cu prietenii mei. O să fie super mişto. L-am făcut şi anul trecut şi a ieşit beton.
_ Păi şi cum să vin acolo? În primul rând nu m-ar lăsa ai mei, apoi nu am nici bani... Nu ştiu.
_ Dacă vrei cu ai tăi vorbesc eu şi bani de drum îţi trimit eu. Am nişte bani şi ne vom descurca. Haide, vii?
_ Nu pot măi. Ai mei chiar nu or să mă lase.
_ Dacă vrei o pun pe mama să te sune şi să vorbească cu maică-ta. Ce Dumnezeu! Că doar nu ai 15 ani.
_ Nu ştiu. Putem încerca.
Se auzi telefonul sunând. Am mers să răspund şi era mama lui. Am strigat-o pe mama să vorbească cu dânsa. Şi au început ele să vorbească şi să vorbească că nu se mai opreau. Noi vorbeam în paralel pe net şi ne întrebam ce or discuta atâta.
Concluzia fericită fu aceea că nu mai petrecea singură trecerea dintre ani, ci cu acest băiat care dădu viaţă visurilor ei ce păreau spulberate. Însemna atât de mult pentru ea. Deşi nu ştia la ce să se aştepte.
Veni astfel şi ziua în care ea plecă la gară. Avea atâtea emoţii! Îl sună să îi confirme plecarea şi îi descrise cum va fi îmbrăcată ca să fie recunoscută de el la gară.
Trenul sosi pe peronul Gării de Nord. Coborî din tren şi mergea spre capătul peronului, acolo unde o aştepta el.
Iată-l! Reacţia cea dintâi fu puternică. Arăta atât de ciudat faţă de ce îşi imaginase ea. Oare ce urma să se întâmple? Hmmm. O luară prin spatele gării să găsească un taxi. Ea se simţea un pic în nesiguranţă, dar ce avea de pierdut? Nimic. Aşadar încerca să îşi înăbuşe temerile şi merse pe mâna lui. Drumul spre casă părea să nu se mai termine. Şi într-un final ajunseră la destinaţie. Un cartier nou al capitalei, un cartier care nu avea nici o tangenţă cu cel în care stătuse cu câtva timp în urmă. Ce bine!!!
Urmă o săptămână de vis. Totul era atât de frumos încât se temea să nu se trezească şi să descopere că totul a fost doar un vis. Acest băiat ar fi făcut orice numai ca să uite de supărarea ei şi ca să se simtă bine. Ce păcat că exista acea diferenţă de înălţime. Cu restul se acomodase. Seara revelionului fu un adevărat succes. Primul revelion în lumea rockerilor. Ceea ce visase din adolescenţă.
Deşi la început se temuseră amândoi că vor sta plictisiţi pe canapea şi se vor uita la celalalte perechi răsucindu-se şi învârtindu-se pe acolo, dansând şi discutând, totuşi nu fu aşa. Dansară toată noaptea şi se simţiră super bine. Totul continuă a doua seară, pe 1 ianuarie.
După o săptămână în care se simţise atât de bine în compania lui, ea se întoarse acasă. Continuară să vorbească prin intermediul messengerului şi prin telefon. Reluă discuţia şi cu cel din aceeaşi localitate cu ea, care revenise din Franţa, însă discuţiile erau ocazionale. Vorbea din ce în ce mai mult cu băiatul din capitală, iar cu ajutorul lui, considerabil, reuşise să treacă din ce în ce mai mult peste relaţia cu fostul ei prieten.
În februarie se revăzură, ea mutându-se la el, sperând ca să stea cât mai mult împreună şi că de data aceasta totul să fie mai bine.
Trecură astfel câteva luni împreună însă, el era atât de iubitor şi atât de tandru, dar în ciuda dorinţei ei ca totul să fie bine, nu îl putea vedea decât ca pe un bun amic. Nu putea să îl lase să treacă peste acel prag. Nu se simţea pregătită să îl primească în totalitate. Ajunsese într-un moment de cumpănă în care nu ştia ce să facă. Se apropia vara. Părinţii o chemau acasă, nu se angajase, el o presa pe de altă parte cu jocurile nevinovate care aveau doar scopul de a o dezgheţa pe ea. Iar una peste alta se simţea frustată în acea casă. Nimic nu părea să mai fie aşa cum îşi dorise să se întâmple, în iarnă.
Ce ar fi putut oare să facă? Dumnezeule, te rog, ajută-mă încă o dată să iau cea mai înţeleaptă decizie. Aşadar, hotărî să se întoarcă acasă, la ai săi. Numai că dezamăgirea fu şi mai mare când aici nu găsi ceea ce se aşteptase să găsească. Oare cu ce greşise? Oare de ce nu reuşea să pună capăt acelui şir neîntrerupt de eşecuri din viaţa ei? După circa 3 săptămâni de când revenise acasă îşi găsi o ocupaţie care spera să o ajute.
Se spune că munca e cel mai bun aliat împotriva tuturor decepţiilor. Aşa spera şi ea. Aştepta vara care urma să vină ca pe o mană cerească.
Reluă convorbirile pe net şi cu celălalt baiat. Ţinând legătura telefonic şi cu cel de lânga care plecase. Munca era solicitantă, iar acasă se găsea destulă treabă aşa încât să uite de ale ei. Însă urmă un moment în care se temu că dacă nu face ceva îl va pierde pe cel din capitală.
Se ivi astfel o super ocazie de a fugi înapoi, pentru câteva zile. Şi nu o scăpă. Revederea fu halucinantă. Toate simţurile erau ciudate. Nu ştia ce face, se lăsă doar condusă de val. Şi astfel se împlini ceea ce întârziase atât de mult timp să se întâmple. Aşadar, începu un nou capitol în viaţa ei.
Doamne câte capitole are o viaţă! Şi se succed cu o atât de mare repeziciune că dacă stai să le analizezi ulterior nu mai ştii când s-au întâmplat toate acele lucruri. Vara se scurse, fiind împărţită între job, treaba de acasă şi orele din faţa calculatorului. Vorbea din ce în ce mai des şi cu acel amic care nu putea să îi fie nimic mai mult decât atât.
Într-una din zile reuşiră însă să facă marele pas, să treacă dincolo de monitor, dincolo de lumea virtuală. Emoţia era atât de mare.
Se afla în locul de întâlnire, aşteptându-l. Poate nu ar fi acceptat acest lucru dacă celălalt nu ar fi înfuriat-o cu câteva zile în urmă, spunându-i că a ajuns pânăla jumătatea drumului dintre ei întâlnindu-se cu o tipă cu care vorbea de ceva timp pe net. De ce ajunsese până acolo şi la ea nu? Ei bine, ea de ce să nu se întâlneasca cu cel, cu care vorbise atâtea ore în acea iarnă îndepărtată şi care o ascultase, deşi nu spera nimic de la el, întrucât lumea lui era total diferită de a ei. El aparţinea clasei înalte iar ea celei mijlocii. Niciodată nu se va amesteca apa cu uleiul aşa nici clasele sociale nu se pot amesteca. Însă amiciţia nu o poate împiedica nimeni.
Iată-l că parchează. Urcă în maşină şi porniră spre mare, prietena lor comună. Compusese ceva legat de aceasta în primăvară. Suna cam aşa:
"POVESTE DE IARNA
Era pe la începutul lunii decembrie. Tristeţea care-mi copleşea sufletul era atât de intensă încât aş fi simţit o implozie dacă nu aş fi avut aproape acest infinit. Vuietul mării se contopea cu jalea sufletului meu şi formau un tot ce-mi amintea de o simfonie bethoveniană.
Am mărit atenţia auzului şi am reuşit să desluşesc nişte şoapte. Era marea care încerca să-mi transmită un mesaj primit de la marginea altui ţărm al său. Era venit de la un suflet ce suferea la fel de mult ca şi mine. Căuta şi el alinarea la malul ei. Într-o bună seară scârţâitul zăpezilor amorţeala gerului şi scânteiele stelelor ne-au adus pe aceeaşi lungime de undă cunoscându-ne astfel, deşi era numai într-un spaţiu virtual. Aşa am ajuns să ne depănăm povestirile şi să devenim buni amici. Dar numai atât. Şi astăzi, când mergem la malul mării, aceasta ne şopteşte cum că ne-a văzut pe unul la un mal al său, iar pe celălalt pe un altul.
Am rămas doi copii ce se bucură de nisipul aurit de scoicile revărsate de-acest infinit şi de pescăruşii ce au fost mai presus decât noi şi au trecut orice bariere pe aripile vântului, o foarte bună călăuză a lor."
Aşadar, acum venise clipa când misterul urma să fie destrămat. Se plimbară la malul mării ore în şir fără să ţină cont de trecerea timpului. Ce frumos părea totul. El avea o voce caldă şi blândă. Nu se abţinu să îi spună că seamană cu cea a unui psiholog pe care îl asculta la unul din posturile de radio, în fiecare seară. Lăsându-se seara şi un pic răcoare făcură o escapadă pe la el. Cunoscu astfel locul de unde vorbiseră atâtea nopţi, locul de unde vedea marea, chiar de la fereastra lui. Însă sosi clipa când ea trebuia să plece, aşa încât el o conduse la traseul care o ducea în localitatea de unde venea ea. Totul fusese atât de simplu şi frumos, nu se întâmplase nimic, doar vorbiseră.
La rugămintea lui, ea ar fi trebuit să îi dedice un poem însă inspiraţia nu o călăuzise deloc, dar după acea zi, inspiraţia o săgetă începând să scrie fără să se mai oprească, compunând astfel poemul ce se lăsase atât de mult aşteptat. I-l trimise prin poşta electronicş iar el îi mulţumi spunându-i că i-a plăcut foarte mult.
Veni astfel sfârşitul verii, început de toamnă, şi ziua în care el împlinea o vârsta atât de frumoasă. A doua seară se întâlniră pentru a doua oară şi ea îi dărui pe un sul de hârtie versurile scrise cu mare grijă. După acea seara nu mai urmă nimic. Decât discuţii în lumea virtuală fără nici un sens. Nimic nu se întâmplase între ei şi nimic nu se va mai întâmpla întrucât el era soarele, ea era luna, iar aceşti doi aştri nu erau niciodată sortiţi să se întâlnească. Ea, aştepta ziua când urma să se reîntoarcă la cel din capitală deşi se temea şi de această relaţie întrucât erau atâtea nepotriviri între ei doi şi nu ştia cum se va încheia şi aceasta.
Cu noi temeri în suflet privea viitorul care se anunţa atât de tulbur şi înceţoşat, sperând că într-o zi vor lua sfârşit toate aceste temeri, toate aceste încercări, toate aceste nereuşite.
