DE-ALE LUI LORELEI

10 apr 2014
joi

Cât de firavă este viața! Azi ești, mâine nu mai ești! Un fir de nisip ce s-a scurs cu repeziciune din clepsidra timpului. 

Un suflet gingaș cântă acum în corul îngerilor; o prăpastie adâncă în sufletul părinților.

Cât? Cum? Când? Nimeni nu știe! 

Singurul ajutor - împăcarea cu Dumnezeu! Și cum toate lucrurile simple sunt mereu cel mai dificil de abordat, la fel și legătura dintre noi și Tatăl ceresc este de întortocheată.

04 dec 2004,
sâmbătă

Cu sufletul prins între două lumi, una a prăbușirii și alta a vindecării rănilor, cu inima întemnițată în zidurile ofensive ridicate în momentul imediat căderii în abis, ea ducea din nou acea luptă interioară cu Dumnezeu.

De ce tot ea? De ce din  nou ea? Când se vor termina sau dacă se va termina această lungă și aparent interminabilă listă de eșecuri? 

Înfuriată pe destin căuta o modalitate de evadare din durerea tulburătoare a întregii sale ființe. Astfel găsi de cuviință să se lase din nou captivă în aceeași lume înșelătoare a internetului. Erau deja trei eșecuri, de ce să fi continuat pe aceeași pantă? Cine a dictat acest lucru și de ce? Care este scopul acestei bătălii? 

20 mai 2004,

joi

                                                                  RENAŞTERE

Am simţit azi, un izvor zăvorât în adâncuri, răbufnind la suprafaţă.

Mi-a inundat trupul de dorinţă şi de viaţă.

Mi-aş fi dorit să fim goi în sânul naturii, în faţa cerului, iar altarul dragostei noastre să fi fost umbra unui arţar veşnic.

Hai să fugim în munţi două zile, noi doi şi atât. Ne vom hrăni cu dragoste şi ne vom potoli focul cu roua frunzelor.

Nu mă mai interesează nimic, forma, culoarea, sau conţinutul, vreau să sorbim dintr-o înghiţitură nectarul dragostei noastre.

Dar toate aceste imagini de basm nu pot fi proiectate în realitate azi, căci departe de noi e cea mai vagă urmă de vegetaţie sălbatică, de foşnet de pădure, de puritate şi de goliciune.

Aş fi vrut să avem măcar marea drept martor al ceremonialului nostru, însă nici asta nu se poate. Aşadar, să facem legământul dragostei noastre pe o palmă de pământ.

22 martie 2004,

luni

POVESTE DE IARNĂ

Era pe la începutul lunii decembrie. Tristeţea care-mi copleşea sufletul era atât de intensă încât aş fi simţit o implozie dacă nu aş fi avut aproape acest infinit. Vuietul mării se contopea cu jalea sufletului meu şi formau un tot ce-mi amintea de o simfonie bethoveniană.

Am mărit atenţia auzului şi am reuşit să desluşesc nişte şoapte. Era marea care încerca să-mi transmită un mesaj primit de la marginea altui ţărm al său. Era venit de la un suflet ce suferea la fel de mult ca şi mine. Căuta şi el alinarea la malul ei.

Într-o bună seară, scârţâitul zăpezilor, amorţeala gerului şi scânteiele stelelor ne-au adus pe aceeaşi lungime de undă, cunoscându-ne astfel, deşi era numai într-un spaţiu virtual. Aşa am ajuns să ne depănăm povestirile şi să devenim buni amici. Dar numai atât.

Şi astăzi, când mergem la malul mării, aceasta ne şopteşte cum că ne-a văzut, pe unul la un mal al său, iar pe celălalt pe un altul.

Am rămas doi copii ce se bucură de nisipul aurit, de scoicile revărsate de-acest infinit şi de pescăruşii ce au fost mai presus decât noi şi au trecut orice bariere pe aripile vântului, o foarte bună călăuză a lor.

29 decembrie 2003,

 luni

PEISAJ DE IARNĂ

Dacă până acum (pod Cernavodă) razele galeşe ale soarelui ne-au însoţit din vârfurile colinelor; de aici am pătruns într-o ceaţă densă şi rece, care pătrundea până-n compartimentul în care-mi citeam liniştită cotidianul.

Albul presărat pe câmpie atât cât se putea zări, îmbinat cu albul gros al ceţei dădea senzaţia unui nor dens. Şarpele acesta care se târa cu o viteză remarcabilă pe şinele lugrube părea că străpunge cu ţeasta sa acest nor săpând un tunel pentru trecerea corpului său lung de cca 12 vagoane.

Păcat că nu aş putea privi în urmă, dar cu siguranţă că acest nor se închide compact în urma noastră, lăsând doar amintirea timpului când am trecut pe acolo.

Şi iată că decorul este străpuns şi de pete negre rătăcite ce par aş fi pierdut direcţia de zbor, bătând din aripi să străpungă aerul dar înţepenind totuşi pe loc.

Şi ele rămân în grupuri compacte căci ce s-ar întâmpla de s-ar pierde vreo surată de grup. Ar înţepeni definitiv în acest decor îngheţat.

Şi iată că pe parcurs ce străpungem acest nor ca şi cum i-am provoca o rană, începe să se lărgească în jurul nostru lăsând bătrânul şarpe să-şi continuie drumul nestingherit.

Se simte iarna!

Nimic nu pare să clintească liniştea ce apasă pe umerii celor câteva case adunate în pâlcuri. Peisaj împietrit.

Trecem printr-o gară. Ţurţurii atârnă de roţile trenurilor învecinate. Ne tragem răsuflarea. Suntem, la Feteşti.

12 noiembrie 2000,
duminică

PEREŢI

Început…O zi normală de plictis ucigător… şi totuşi… ceva lipseşte!

Iau un creion şi-ncep să zgârii pereţii unui suflet pierdut undeva în apoteotic ... Câtă lipsă de inspiraţie... şi acum un minut eram inundată de o aşa zisă euforie creatoare. Ce se-ntâmplă? Trebuie să dau jos primul strat de var murdar de atâta jeg social ce ma sufocă uneori.

Să-ncerc din nou! Să zgârii cu unghiile murdare de talazul alunecat din alte unghere ale sufletului! Ce trist este momentul când descoperi că nu mai ştii incotro să o porneşti, neştiind bine dacă de fapt începusei de undeva. A căzut primul strat, dar simt că va avea loc o muncă titanică. Este doar începutul sfârşitului. Dar a existat vreun început? Să-ntreb zeii! Prea târziu! S-au transformat în dureri mumifiate de îngeri atârnând hulpavi şi goi de cerul unui suflet... Suflet? A nu, cred că mai degrabă gol empiric. Se poate atârna în neant? Cred că da. Cred că am ajuns de fapt la primul strat murdar al unei imagini satanice. Varul a început să-mi dizolve carnea de pe buricele degetelor înroşite de atâta zgâriat. Iată! Aşa cum spuneam am dat de primul strat al acestui perete. Şi ce zăresc? O ură şi o durere surdă ce îţi aminteşte de scrâşnete şi de dinţi sfărâmaţi, de o maşină ce macină necontenit tot ceea ce-i cade în mână. Ochi înroşiţi de dureri ce împung pielea în mii de puncte vineţii ale unui trup bolnav de nimicnicii sau de nepăsare? Pietrele ce s-au încarnat de-a lungul anilor atârnă atât de greu încât paşii par a fi incapabili de a mai urni acest hoit. Pare a fi un taur împuns de săgeţile mânuite abil de mâna unui demon mult prea inteligent pentru el. Ţâşneşe din toate miile de puncte vineţii un sânge negru murdar care v-a spăla probabil primul strat de murdărie.
continuarea are 2 variante:
varianta 1
De ce ură? De ce nu un alt strat? De ce nu plăcere ... sau ... mai știu eu ce ... Nu! Dacă acest perete ar fi conținut altceva în primul său strat, poate ar fi fost altceva, dar dacă asta stă scris, nu pot schimba cu nimic acest fapt.
Apare ea, oare, așa din neant? Nu! Ea se naște din propriile noastre murdării. Avem o ură față de cineva. Dar de ce? Cu ce a greșit el? Pentru simplul fapt că nu se potrivește așteptărilor noastre, sau standardelor proprii, înseamnă că trebuie să-l urăști?
Te-a contrazis în ceva. Bun! Are propriile puncte de vedere. Asta înseamnă că gândește altfel, iar dacă nu este de acord cu tine, impunându-și propriul stil de viață, nu ai cum să il schimbi. Dar există atâtea nuanțe ale urii. Ura se poate întâlni pe toate planurile vieții. Mi-e imposibil să cred că nu a existat un moment în viața unei ființe umane, în care să-l fi urât pe cel de lângă el pentru simplul fapt că a avut ceva ce el și-a dorit foarte mult, dar nu i-a fost dat să aibe acel ceva.
Aaaa ... se poate ca în timp să se dizolve această ură care te-a secătuit de simțuri până la vlăguire, încât din neputința de a o mai simți, o lași să se scurgă ca dintr-un buboi, lăsând o cicatrice urâtă și adâncă, înlocuind-o astfel cu resemnarea sau poate cu nepăsarea.
De ce a trebuit oare să parcurgi acest drum anevoios pentru ca într-un final să descoperi că n-a meritat efortul de a înnăbuși practic alte simțuri, care te-ar fi putut înălța pe o treaptă mai angelică sau poate ... mai simplă? Pentru că nu ai putut înțelege sau nu ai vrut să înțelegi ceea ce de fapt era atât de simplu = a greși și a ierta este uman, dar a urî este drăcesc.

varianta 2

Este o beznă apăsătoare dar totodată tămăduitoare întrucât o secundă de cristal mi-a penetrat creierul îmbâcsit de imaginile de tartar şi am fost capabilă să întrezăresc o pulbere fină din străfunduri. Dintr-o dată simt că, rând pe rând, cad fâşii din mine, această descărnare neavând o altă menire decât aceea de a transforma mizeria închegată din sângele meu într-o aureolă. Simt aripile sufletului încercând să-şi dezmorţească muşchii împietriţi, pregătindu-se pentru o primă lecţie de zbor. Ridic ochii sufletului în sus şi întrezăresc o dragoste divină ce mă inundă. Apoi îi cobor din nou în jos şi ce zăresc? Zăresc un leş devorat de viermii infernului. Sângele transformat în pucioasă se scurgea ca o lavă pe stâncile încinse de jos.

Înfiorată, renunţ să mă mai uit în jos şi-mi iau zborul spre acest tot etern ce m-a cuprins în mijlocul său. Înţelesesem, în final, pergamentul ce-l citisem pe ultima filă a acelui perete!

“Dragostea este îndelung răbdatoare este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiui reci, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată... Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea!" (I Epistolă către Corinteni)

septembrie 2000,

 marți

Vântul mă mângâie ca un amant, tandru şi molatec.

Muzica îmi încântă urechile atingând coardele cele mai sensibile din străfundurile unui suflet zbuciumat până acum de fiorii incertitudinii ce s-au ivit din credinţa greşită că iubeam anumite persoane, nereuşind să fac altceva decât să mă amăgesc singură ca un copil nătâng fără prea multă experienţă.

În aceste clipe sunt fericită. Pot spune cu certitudine că am găsit în mine o linişte ce aştepta de mult timp să fie descoperită şi adusă la suprafaţă. Acum mustesc în această beatitudine, pielea primeşte sfioasă mângâierea răcoroasă şi totodată călduţă a vânticelului tomnatic de septembrie. Poate să fi fost într-o altă dispoziţie aş fi închis fereastra şi m-aş fi vârât sub pătură. Însă, acum, nu mai simt acel frig, doar ceva plăcut şi intim fiinţei mele.

13 martie 999

ÎNGER SAU DEMON?

Eram o proaspătă absolventă de liceu. Încercasem să intru la facultate dar eşuasem. Însă n-o luam în serios. Un an acasă şi în toamnă un alt examen. Nimic mai simplu. Dar n-a fost aşa. Vedeam viaţă în jurul meu, vedeam un univers din care nu făcusem parte niciodată. Izolarea părea mai puternică acum, mai puternică decât niciodată. Relaţiile cu lumea înconjurătoare nu mai existau, dacă acestea existaseră cumva în trecut.

Speram că data următoare o să fie mai bine dar în acelaşi timp mă renegam. Fructul oprit! Razele soarelui îl scăldau în cele mai incendiare culori stârnind în mine impulsuri pe care aş fi dorit să le transform în realitate. Dar cum? Nu puteam întrezării răspunsul acestei întrebări. Deşi mă aflam în pragul primăverii când bobocii sufletului pocnesc sub mângâierea caldă a razelor fierbinţi ale soarelui, totuşi eu mă simţeam împovărată de parcă un sfârşit de toamnă mă copleşea, aducându-mă în pragul iernii. Mă simţeam pustiită de vifore cumplite, iar sufletul mi-era diform, spart în mii de cristalide mici. Demonii întunericului şi ai singurătăţii mă bântuiau împresurându-mi rămăşiţele sufleteşti, gâtuindu-mă, sorbindu-mi şi cele de pe urmă picături de viaţă din vinele stoarse ale sufletului. Universul era atât de îngust şi diform...

Era suicidul un răspuns? Nu ştiu. Oricum zăceam incapabilă de a mai înfăptui şi acest de pe urmă gest. Nu mai aveam putere. Însă, ceva s-a întâmplat. Nu pot spune ce. N-am înţeles niciodată ce a fost. Înger sau demon? A fost proiecţia viselor mele sau realitate? Aş vrea să aflu răspunsul la această întrebare dar ştiu că nu-l voi afla niciodata.

Era o seară caldă de vară. Deşi fusese o vară ploioasă totuşi acea seară era neobişnuit de caldă şi de senină. Acest lucru neobişnuit a trezit ceva în mine. M-a purtat spre o lume, proiectându-mă de-a dreptul în vâltoarea specifică nopţilor de vară aglomerate de prea multă lume. Rătăceam pe afară fără să ştiu ce căutam. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Ce căutam eu acolo? Eram trează? Visam? Oricum nu mai conta. Această distincţie mi-era imposibil de făcut. Totuşi atmosfera încinsă ce anunţa un alt şir de ploi interminabile îmi dădea o senzaţie ciudată. Aşadar am rătăcit dezorientată neştiind încotro mă îndreptam. Mă lăsam purtată de paşi în acea vâltoare supraîncărcată şi chiar supărătoare şi zgomotoasă. Într-un final paşii s-au oprit. Se împotriveau să mai meargă. De ce nu mai puteam înainta? Exista un zid imposibil de detectat de mintea-mi rătăcită? Am încercat să mă împotrivesc. Eram înconjurată de acelaşi zgomot anost ce-mi tulburase liniştea întreaga seară. Ce căutam totuşi acolo? Unde erau demonii care mă torturaseră până atunci? Până şi ei erau mai tăcuţi. Îi iubeam. Făceau parte din mine. Acum îmi lipseau. În comparaţie cu zumzetul acela şi cu acea nesuferită forfotă ei păreau nişte simplii mieluşei de pe o pajişte însorită.

Şi s-a întâmplat! Am simţit o adiere total diferită de orice simţisem până atunci. Un înger sau un demon părea a mă fi atins în treacăt. Mă privea blând şi-mi şoptea ceva imposibil de descifrat. Eram năucită. Nu înţelegeam ceea ce se întampla cu mine. Sufletul zbiera, trezit parcă din lingoarea în care zăcuse până atunci. Miile de cristalide se uniseră pentru ca apoi să se împrăştie din nou, dar într-o formă nouă, într-o formă pe care n-o mai cunoscusem până atunci. Privirea lui îmi aprindea rând pe rând fiecare fibră a corpului. Sângele năvălise în creştet producându-mi o uşoară senzaţie euforică! Mă cufundasem în adâncurile tainice ale ochilor săi atât de mult încât părea că ating străfundurile mării. Apoi a urmat o atingere fină şi delicată de mătase. Rătăceam într-un labirint al morţii? Ce reprezentau acele noi senzaţii? Era un necunoscut ce mă aşteptase atâta vreme să-l descopăr. Mă aflam la porţile aurite ale Paradisului ori alunecasem în pucioasa de foc a Iadului? Cine era cel din faţa mea? Înger sau demon? M-a întrebat duios cine sunt, ţinându-mă strâns de mână, de parcă n-ar fi dorit să-mi mai dea drumu niciodată, temându-se că m-aş fi putut pierde printre stelele infinite ale cerului. Cu o voce slabă şi întretăiată de o răsuflare agitată şi sufocantă i-am spus cum mă cheamă. Atunci el m-a ridicat rugându-mă să-l însoţesc. L-am urmat. Am început să alunecăm printre oamenii ce până atunci păreau stresanţi şi apăsători, dar care păreau a se fi volatizat. Clipe tainice şi imposibil de imaginat până atunci au început să curgă în şir una după alta. Eram mai liberă decât pasărea cerului şi mai uşoară decât fulgul de nea. Adierea marină ce ne mângâia obrajii părea o adiere divină. Dumnezeu mă scălda acum în lumina pură a infinitului, arătându-mi calea spre pajiştile elizene.

A trecut astfel o noapte întreagă, o noapte în care noi doi am fost singurii copii ai Universului. Dar, ca orice minune, în zori s-a destrămat. După mişcări şi atingeri tandre, ţineri de mână sfioase şi vorbe dulci, a venit clipa cea mai frumoasă din viaţa mea. În acea clipă sufletul meu a primit seva de care avea nevoie. Am reînceput cu adevărat să trăiesc. Magia acelor clipe m-au trezit dintr-un coşmar urât. Atingerea tandră şi delicată a buzelor lui le-a pecetluit pe ale mele. În acea clipă universul s-a rupt în mii de bucăţi ce s-au recules în trupul meu. Miliardele de stele sclipeau în ochii lui, iar lumina orbitoare a divinităţii mă proiectau pe fundalul unei noi vieţi. Acesta a fost începutul unei noi speranţe. Demonii se topiseră, vraja se rupsese. Eram din nou ca un prunc.

Nu l-am mai revăzut pe acel înger dar nu îl voi uita niciodată. Îl aştept să revină transfigurat într-o iubire reală. Însă această experienţă unică m-a făcut să-nţeleg că va veni şi clipa în care-mi voi regăsi jumătatea sufletească. Nu trebuie să disper ci să le primesc pe toate aşa cum sunt. Ştiu că atunci când va sosii clipa, voi fi rescăldată în lumina dragostei. Nu trebuie decât să sper şi să ucid demonii disperării încă din faşă. Nu ştiu dacă voi fii vreodată studentă, dară atâta timp cât există speranţă, voi reuşi să realizez şi acest lucru.

«Încrederea nu poate exista fără speranță »(Alain)

Nedatat

ÎNSERARE

Privesc spre lacul cenuşiu ce-şi duce existenţa din timpuri imemoriale şi mă întreb: care-i secretul lui?

Apoi ridic privirea spre cerul care şi-a înmuiat pana în aceeaşi culoare, acoperind oraşul cu nori cenuşii şi sumbrii, dar totuşi cu o altă nuanţă decât aceea a lacului.

Ce văd în faţă? Văd oraşul Techirghiol. Îmi pare a fi un pumn de uriaş azvârlit pe o colină şi ţinând strâns în el cele câteva mii de case.

Acum luminile s-au aprins una câte una ca şi cum uriaşul meu ar avea mii de licurici în mâna-i cea atât de cuprinzătoare.

Mai zăresc nişte luminiţe ce se mişcă de parcă cei câţiva licurici, care au scăpat, alunecă uşor pe şoseaua ce şerpuie dinspre Techirghiol spre Eforie.

Mă aflu la cel de-al şaptelea etaj al hotelului Traian.