Israel - Un amalgam de stări, locuri, trăiri

Primele impresii

La mijlocul  lunii martie am reuşit să îmi împlinesc încă un vis. Dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Israel, pe locurile unde acum mai bine de 2000 de ani Iisus şi Apostolii săi au scris Noul Testament. 

Totul a început să se creioneze în toamna anului 2018, la Chişinău, unde am fost cu soţul la unul din cele mai tari festivaluri, fiind organizat de doamna Eugenia Ursu. Acolo am cunoscut-o pe doamna Vesela Seli Raytchinova. Atunci au luat naştere primele speranţe de a putea ajunge în mult visatul Ierusalim. Am avut emoţii până în ajunul plecării. Am primit invitaţia oficială cu 3 zile înainte de plecare. Sincer ne cam luasem gândul... Soţul a scris imnul festivalului, l-a înregistrat şi finalizat, în mai puţin de 10 ore. Biletele au fost destul de scumpe, 1400 dusul şi 600 întorsul, plus alte taxe. Ne-a ajuns undeva la 2500 de lei. Dar a meritat efortul!

Pe 17 martie ne-am îmbarcat şi am zburat către Tel Aviv. Zborul a durat cam 2 ore jumătate.  Mi-am rezervat loc la geam şi m-am bucurat de spectacolul vizual. 

Ajunşi pe aeroportul lor, Ben Gurion, am fost uimiţi de dimensiunile sale, circa 15 minute a durat de la avion până la intrarea în aeroport, unde ne-a debarcat autobuzul. Am trecut printr-un culoar imens, unde am luat primul contact vizual cu scrisul specific, arhitectura locului, limbajul ce se auzea de jur împrejur.

Odată ajunşi la prima vamă, am stat cam 40 de minute să ne vină rândul. Un soldat îi dirija pe cei cu rezidenţă în Israel să treacă printre nişte porţi, fără să mai dea interviu. În faţa noastră au fost interogate 2 persoane cam 10-15 minute şi apoi întoarse, nefiind primite în ţară. Noi am avut avantajul unei invitaţii scrise atât în engleză cât şi în evrită, în care era specificat motivul cultural pentru care ne găseam acolo. Am primit fiecare câte un card albastru cu datele şi fotografia din paşaport, carte de şedere valabilă o lună, pe care se specifica că nu avem drept să muncim. După încă vreo două controale am ajuns în final în ultima sală a aeroportului, unde am aşteptat-o pe doamna Vesela. A durat cam 25 de minute până ce a ajuns, dar am mai petrecut vreo oră în aeroport, împreună cu delegaţia bulgară. Ei aveau o excursie organizată la Ierusalim. 

După ce s-au îmbarcat în microbuz am plecat şi noi cu Vesela către staţia de tren ce trecea prin aeroport. Am schimbat 2 linii de tren până am ieşit la suprafaţă. Atât pe peron, cât şi în tren am văzut soldaţi, înarmaţi. Un lucru despre care auzisem dar care la început ne-a creat un mic disconfort vizual. Primele personaje mai bizare din staţia de tren erau nişte bărbaţi îmbrăcaţi cu o rasă, bărboşi, cu perciuni şi pălării înalte pe cap. Ulterior am aflat că sunt o grupare numită Ultra Ortodocşi şi că ar fi bine să evităm interacţiunea cu ei (discuţii, fotografierea lor). Staţia unde am schimbat trenul avea o denumire din care am reţinut doar HAHA... Trenul circula foarte mult printre parapeţi, nu prea puteai vedea exteriorul. 

La suprafaţă a vorbit Vesela cu un taximetrist pe care l-a plătit să ne lase la hotel. Mie mi s-a părut ciudat. Deodată să te vezi singur într-o ţară ale cărei reguli nu le cunoşti, a fost pentru noi cel puţin bizar. 

Deşi am coborât lângă hotel, ne-am învârtit un pic până să ne prindem unde era intrarea. La noi hotelurile sunt bine diferenţiate faţă de alte imobile. Aici ai fi zis că e orice altă clădire numai hotel nu. În plus, pe tot trotuarul erau tarabe cu comerciaţi, ce vindeau de la chiloţi, şosete, haine, obiecte de uz casnic, până la fructe şi legume.

Camera era spaţioasă, incluzând o mini-bucătărie. Aveam un cuptor cu microunde şi un fierbător de apă. Nu ştiam ce vom face cu ele, dar am aflat a doua zi, de dimineaţă. 

Am lăsat bagajele şi am plecat să descoperim marea. Am făcut cam 10-15 minute pe jos. Pe drum am schimbat şi primii euro. Paritatea era cam de 1,17 lei pe şechel. Am găsit în drum un fel de plăcintărie, de unde am cumpărat 2 plăcinte mari umplute ce semănau cu şuberecul ca formă, una umplută cu brânză simplă şi una cu brânză şi ou fiert ochi şi o apă. A fost destul de scump, faţă de o plăcintărie în România. A fost undeva la vreo 50 de şecheli. La magazin o apă de jumătate de litru ajungea cam 5 şecheli, iar una de 2 litri cam 8 şecheli. 

Am potolit foamea şi la 5 minute de mers am descoperit marea. Era o zi răcoroasă, cu vânt destul de puternic. Ne-am plimbat vreo oră prin zonă. Am decoperit o vegetaţie asemănătoare cu a noastră, dar şi specifică locului. Cactuşi imenşi şi aloe uriaşe. Nisipul era umed şi foarte fin. Nu prea vedeai aşa multe scoici, dar cele care erau mi-au plăcut ca şi coloristică. Am descoperit şi nişte stânci deosebite de ale noastre, din zona mării. 

Trecuseră câteva zile de când fusesem acasă la Eforie să vizitez marea noastră. 

Mi-a plăcut mult să am din nou marea aproape, chiar dacă acum nu mai era cea la malul căreia am copilărit. Ne-am aşezat la un moment dat undeva faleză unde am  adormit instant de oboseală, iar soţul a zis că mai bine să mergem să ne odihnim. Eram treziţi de la ora 4 ca să fim la timp în aeroport. 

După ce ne-am trezit am mers la hotelul unde erau cazaţi cei din delegaţia Moldovei, dar şi mulţi alţi concurenţi. Am petrecut vreo două ore acolo, unde am încercat să ne lămurim care va fi programul de a doua zi. Aflasem că ei veniseră cu o zi mai devreme şi vizitaseră râul Iordanului, unde a avut loc Botezul Domnului, pe care îl sărbătorim pe 6 ianuarie. De asemenea vizitaseră şi Nazaretul. Nu păreau foarte entuziaşti. Acelaşi feed-back l-am primit şi de la familia Comănescu, ce a reprezentat România în concurs cu cei doi copii talentaţi, Carla şi Ronan şi care, totodată, înregistraseră cu două zile înainte imnul festivalului.  

Pe seară am luat-o de-a lungul ţărmului şi am descoperit o locaţie cu mâncare specific japoneză.

 Am zis să testăm. Eu am luat o salată cu germeni de varză (cred) şi felii de castraveţi, iar soţul o supă specifică. Primul lucru care ne-a mirat a fost meniul scris în limba evrită ce se deschidea de la spate către faţă, aşa cum şi scrisul e de la dreapta la stânga. Bineînţeles că am luat meniul în engleză ca să pricepem şi noi ceva. Am gustat supa, nu mi-a plăcut, dar soţul a savurat-o. Salata mea a fost ok la început dar pe parcurs a început să mi se cam ia. 

Pe la 22.30 ne-am întors la hotel, neştiind cam cât de sigură era zona. Era destul de răcoare. Nu ne-am prins cum funcţionează aerul condiţionat, aşa că am cam tremurat prima noapte. 

Prizren, Kosovo

Un oraș istoric

În ultima zi de ședere am ales să vizităm un oraș turistic din Kosovo. Cea de a doua variantă era să mergem în Macedonia, fiind aproape de graniță, dar am preferat monumentele istorice.

Anduena ne-a dus cu mașina ei personală, fiind șofer și ghid prin frumosul Prizren. 

Drumul a durat cam o oră și jumătate. La destinație a fost un pic mai dificil cu parcarea, cel puțin pentru un necunoscător, dar Anduena s-a descurcat bine. 

Am lăsat mașina și am pășit peste una din punțile ce unesc cele două părți ale orașului, străbătut de râul Bistrica sau Lumbardhi ce s-ar traduce prin apă limpede. 

Prima oprire a fost la un restaurant cu specific turcesc. Un spațiu înghesuit cu etaj, unde se stătea la rând până ce se elibera o masă. După circa 15 minute am prins o masă la etaj. Am luat meniul casei, ceea ce consta într-un gen de mititei, cârnăciori și pleșcoviță, la care se potrivea foarte bine Ayeran-ul. Soțul a cerut chiar 3 sau 4 rânduri, și astfel am avut ocazia să sesizăm că ospătarul zburda pe scările acelea, sus-jos, nu ca la noi, unde cel mai adesea, aștepți jumătate de oră să te bage cineva în seamă, ca să îți ia comanda. Pot să spun că totul a fost super delicios.

Cu burțile pline ne-am plimbat un pic prin piațetă. Am găsit moscheea lui Sinan Pașa, din secolul al 17-lea. Nu am intrat în ea, în schimb, aici am primit primul suvenir de la Anduena. 

Apoi am luat drumul sus, către cetatea medievală. 

Urcușul a fost un pic solicitant, noi două având nevoie de câteva popasuri. Claudiu a zburdat până în vârf. Pe traseu am dat și de o biserică ortodoxă, dar care era închisă.

Odată ajunși am găsit o panoramă superbă a orașului Prizren, ce îți răsplătea pe deplin efortul de a fi urcat până acolo. 

Zidurile cetății erau foarte solide, iar interiorul era destul de bine conservat. Am găsit chiar și un loc amenajat ca un teatru de vară, în aer liber. Fiind un vânt destul de puternic acolo sus, deși era destul de cald afară, ne-am cam grăbit să terminăm vizitarea cetății. 

La coborâre am găsit un loc de unde se puteau achiziționa diverse suveniruri. Știu că sunt mulți din cei dragi ce s-ar aștepta să primească un mic suvenir, dar cum totdeauna plecările din țară sunt destul de costisitoare (deși aici Anduena a fost cea mai deosebită și drăguță gazdă, ever!) ne limităm la câteva mărunțișuri pentru familie, iar vouă, tuturor, vă dăruiesc cu multă căldură, fotografii și impresiile mele de călătorie. Aici Anduena ne-a mai făcut câteva cadouri și, de asemenea, s-a gândit și la directorul Festivalului ”Constelația Necunoscută” - dl.Ionel Bordeianu, dar și la dl compozitor Dumitru Jijie (directorul artistic al festivalului). 

Apoi am ajuns din nou la moscheea lui Sinan Pașa, iar de data aceasta am intrat să o vizităm. A fost pentru prima oară când am intrat într-un locaș de cult de rit musulman. La intrare a trebuit să ne descălțăm. Am remarcat un interior total diferit de cel din bisericile creștine (ortodox - catolice). De asemenea, în laterala stângă, lângă ușă, era un separeu. Doar femeile aveau acces, iar doamna de la îngrijire mi-a permis să trag cu ochiul după paravan. Acolo era o doamnă îmbrăcată specific portului lor, ce se ruga. Pe peretele paravanului erau atârnate câteva ținute, probabil pentru cine venea să se roage și nu avea ținuta adecvată. 

La ieșire din moscheee am găsit un loc unde se servea în drum, ca o terasă la șosea, prăjituri sau înghețată. Am luat fiecare câte o prăjitură și o limonadă. A fost un refresh perfect.

După aceea am luat-o la pas de-a lungul râului, traversând la un moment dat peste un podeț, pe partea opusă și am ajuns la o locație ce avea la poartă o inscripție pe care scria că aici se află Liga albaneză din Prizren, și a fost construită în anul 1878. 

Cam după 5 ore de vizitat orașul, am revenit la mașină și ne-am pornit spre Ferizaj. Anduena a ales un alt traseu, ce ne-a impresionat. Locul autostrăzilor și șoselelor a fost preluat de un drum șerpuitor de munte, ce îmi amintea pe alocuri de Cheile Bicazului. 

Am ajuns înapoi pe înserat. Am trecut să îl luăm pe fiul și pe tatăl Anduenei și apoi am mers cu toții la un restaurant de la ieșirea din oraș, o locație destul de renumită, unde ne-am reîntâlnit cu Besha Krasniqi, pe care am cunoscut-o în alte două jurii internaționale. Am petrecut o jumătate de oră împreună cu ea, sora ei și o prietenă de-a lor. După ce au plecat fetele am mai rămas noi patru la povești. Băiatul Anduenei a stat tot timpul, la locul de joacă. 

După ce ne-am terminat sucurile și poveștile am revenit în oraș, pentru o cină îmbelșugată. 

Am mers din nou la un restaurant recomandat de Anduena. Era decorat în stil tradițional și am mai făcut u set de poze, cu detalii din local. Mâncarea... fără cuvinte! Au fost iar multe feluri, specifice bucătăriei albaneze. Ne durau burțile de atâta mâncare. Ca și detaliu, ordinea priorităților a fost aceea ca și atunci când am fost acasă la părinții Anduenei. Ea a servit pe toată lumea, în ordinea vârstei, începând cu bărbații și terminând cu femeile. I-am spus că la noi e altfel, femeia e servită întâi, și uneori, chiar de bărbat. Acum, totul ține de cultură.

A fost o zi și o seară memotabile, în care am fost răsfățați la maximum de minunata noastră gazdă. 

Seara am mai făcut o plimbare în zona hotelui și apoi ne-am retras la somn. 

Dimineață, la 6.30, a venit Anduena să ne ia de la hotel, cu tot cu bagaje. Am dus totul la mașină, am transferat bagajele și am mers să facem plinul. Am avut minunata surpriză să constatăm un consum de 85 de lei, de la granița de la calafat până în Ferizaj. Secretul a fost respectarea limitei de viteze, fiind în afara granițelor. Bineînțeles că la întoarcere am preluat eu volanul și am zburat pe șosea, astfel încât s-a triplat consumul. Dar am scutit cam o oră, pe aceeași distanță: Craiova - Ferizaj. 

Singurul con de umbră al acestei frumoase experiențe, a fost ieșirea de la graniță, vama din Kosovo, unde având numere de România, am fost trași pe dreapta și percheziționați vreo 10 minute, de credeam că nu se mai termină. Dar chestiunile politice nu sunt pentru noi, decât că ne-a creat un mic disconfort.

Abia aștept să revin în august, la festivalul internațional  ”Amol” - organizat de minuata Anduena.